Suntem obișnuiți să ne imaginăm soarta păcătoșilor de dincolo de mormânt urmând pilda despre bogat și Lazăr. Cei condamnați vor plânge în zadar pentru păcatele lor în focul iadului și vor implora pe Dumnezeu și pe sfinții pentru iertare, fără a avea niciun răspuns. Pocăința morților nu este acceptată; este prea târziu să se schimbe! — De ce este așa? Acest fapt – adică motivul pentru care sufletul care își condamnă propriile căderi și se pocăiește este respins de dreptatea dumnezeiască – rămâne neclar. De aici provin încercările firești de a inventa povești despre o reconciliere universală — adică apocatastaza. Dar această învățătură este respinsă de Biserică, iar origeniștii sunt considerați eretici. Totul este important: toate încercările de a interpreta veșnicia chinurilor ca pe o perioadă de timp, de durată destul de lungă dar nu infinită, contrazic cuvântul lui Dumnezeu și tradiția Bisericii. Este suficient să subliniem cuvintele lui Dumnezeu din Isaia: „Căci viermele lor nu va muri, nici focul lor nu se va stinge”(66:24). Aceste cuvinte sunt imposibil de interpretat ca a fi o durată lungă de chinuri, pentru că se spune direct că ele nu vor avea sfârșit (comp. Apoc. 14:11; 20:10). Chiar dacă nici Sfânta Biblie, nici învățătura definitiv fundamentată a Bisericii nu ar dezvălui oamenilor învățătura despre veșnicia chinurilor, mintea noastră nu s-ar putea abține în niciun fel de la o concluzie atât de tristă despre soarta de dincolo de mormânt a duşmanilor conştienţi ai lui Dumnezeu sau a păcătoșilor nepocăiți. Într-adevăr, ar rămâne doar să admitem că Domnul îi va forța să fie drepți și să se alăture bucuriei Sale; dar acolo unde domnește violența, nu există valori morale; acolo dispare însăși diferența dintre bine și rău și, odată cu aceasta, întregul sens al răscumpărarii și a construirii casei. Este posibil să presupunem că nu există oameni conștient și complet răi; că răul este rodul neînțelegerii și imperfecțiunii, așa cum ne învață panteiștii, evoluționiștii și chiar unii teiști? Dar o astfel de înțelegere este incompatibilă cu conceptul de liber arbitru și mai mult – cu învățătura Sfintei Scripturi și a Bisericii despre demoni, pe care niciun cititor sincer nu ar putea să o interpreteze, indiferent dacă ar crede sau nu în Dumnezeu. În sfârșit, avem cuvintele spuse chiar de Hristos despre faptul că vrăjmașii Săi L-au urât nu pentru că nu L-au înțeles, ci tocmai pentru că L-au înțeles și au început să urască însuși adevărul și bunătatea din El. „Dacă ați fi orbi, nu ați avea păcat; dar acum ziceți: Vedem; de aceea păcatul vostru rămâne”. (Ioan 9,41). “De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăşte pe Mine, urăşte şi pe Tatăl Meu. De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” (15:22-24) Așadar, învățătura despre veșnicia chinurilor este dovedită nu numai din claritatea cuvântului lui Dumnezeu și a tradiției bisericești, dar este imposibil să o omitem în rezolvarea problemei prin rațiune. „Dar nu aceasta este împrejurarea care există în pilda despre bogatul și Lazăr”, va obiecta cititorul: „Acolo nu se vorbește despre ticălosul nepocăit și amărât, ci despre un suflet care se plânge amarnic de păcatele sale și mai mult decât atât, este plin de compasiune pentru alți păcătoși care sunt încă pe pământ; Atunci de ce nu ar găsi Domnul milă pentru un astfel de suflet?” Obiecția, după părerea noastră, este destul de întemeiată și ar fi greu să o respingem dacă în această pildă ar fi descrisă soarta finală a celor plecați. Dar să ne amintim ce le-a spus Domnul iudeilor înainte de coborârea Sa în iad: nu avea oare un sens mântuitor pentru acel bogat care se pocăiește de viața lui păcătoasă? Cu siguranță că așa a fost, căci apostolul mărturisește că nu numai drepții, ci și păcătoșii au fost mântuiți de biruitorul iadului. „ .Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe.” (1 Petru 3:18-20) Din aceste cuvinte ale apostolului tragem concluzia că, cuvintele lui Avraam din pilda despre bogatul și Lazăr, referitoare la prăpastia care era între cei drepți și păcătoși și care nu a putut fi trecută, se referă la starea tipică timpurilor dinaintea venirii Domnului Iisus Hristos. În ziua morții și învierii Sale mântuitoare, Domnul a trecut peste acea prăpastie și a scos din Iad nu numai pe cei drepți care Îl așteptau, ci și pe mulți „odinioară neascultători”, dar încă neînrăiți păgâni. De aceea starea sufletelor păcătoase, condamnate pentru totdeauna, nu va fi asemănătoare cu cea a omului bogat din pildă, implorând cu umilință să-i aducă pe frații care trăiesc pe pământ în simțiri. Unde în revelația dumnezeiască ar trebui să găsim referințele la felul în care sufletele pierite se vor simți atunci? — „Acolo va fi plânsul șiscrâșnirea dinților”.  Acesta este modul în care Domnul definește soarta proscrisul în pildele Lui.  Aceste cuvinte sunt spuse despre oaspetele rău alungat de la sărbătoarea nunții, care voia să arunce întuneric peste bucuria obișnuită prin faptul că nu purta haină de nuntă și despre slujitorul leneș care nu a înapoiat talantul dat și stătea de vorbă supărat cu stăpânul întors. Conform acestor cuvinte, Domnul îi va alunga de la El pe cei care vor bate la ușă din afară și vor zice: „Am mâncat înaintea ta şi am băut şi în pieţele noastre ai învăţat.” (Mt. 24:21-30; Luca 13:28). În cele din urmă, prin aceste cuvinte este determinată soarta finală a păcătoșilor (Mt. 8:12; 13:42-50; 24: 51). Deci, această soartă este comparată cu cea care a fost experimentată de oaspetele rău alungat, de servitorul cel înveninat. „Întunericul din afară” înseamnă acea noapte întunecată care este atât de îngrozitoare după frumusețea camerei de nuntă plină de lumină sau a palatului regal. Aici, ceea ce este îngrozitor nu sunt suferințele provocate, ci starea de a fi lipsit de bucuria comună, care a devenit absolut inaccesibilă acestor nenorociți doar pentru că ei înșiși au neglijat-o și au încercat să-și introducă răutatea în ea, aducând întuneric peste ea prin sentimentul lor de răutate fără sens. Ce înseamnă: plânsul și scrâșnirea dinților? Sunt doar suferințe grele, insuportabile sau înseamnă altceva aceste cuvinte? Despre bogatul din pildă nu se spune că scrâșnea din dinți ci doar că suferea în acel foc. Care este sensul direct al acestei expresii? Sunt suferințele exprimate efectiv prin scrâșnirea dinților? Nu! Scrâșnirea dinților este semnul răutății și al luptei intense: în același mod în care câinii furioși care atunci când își atacă dușmanii scrâșnesc din dinți, ca orice animal de pradă. În Biblie scrâșnirea dinților semnifică mânia și răutatea intensă, adesea furia neputincioasă, ale păcătoșilor îndreptate către cei drepți. “Adunatu-s-au împotriva mea cu bătăi şi n-am ştiut; risipiţi au fost şi nu s-au căit. M-au ispitit, cu batjocură m-au batjocorit, au scrâşnit împotriva mea cu dinţii lor.” (Ps.34:14-15). “Pândi-va păcătosul pe cel drept şi va scrâşni asupra lui, cu dinţii săi. Iar Domnul va râde de el. “(Psalm36,12-13) același sens în Plângeri 2:16). Dar sensul special al acestui fenomen — scrâşnirea dinţilor — se exprimă la executarea nedreaptă a primului mucenic al lui Hristos, Ștefan. Când acest fericit tânăr a revelat curăția credinței sale conform Legii și profeților și a acuzat pe ucigașii prorocilor și ai lui Hristos, având „fața ca a unui înger”, ce au experimentat dușmanii săi? „Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.” (Fapte 7:54). Nu a fost experimentat acest lucru de toți ticăloșii, copleșiți de furie și conștienți de neputința de a lupta cu adevărul? Și dacă această neputință este de așa natură încât nu numai că sunt incapabili să-l încurce, ci și să provoace vreo pagubă fizică, atunci scrâșnirea dinților se alătură plânsului de furie neputincioasă. Aceasta se întâmplă unui om crud, care, atacând pe un vecin pe care îl urăște, ajunge prins și legat: plânge de răutate și scrâșnește din dinți; acest lucru se vede adesea la femeile furioase, când oamenii din jurul lor le-au legat și nu le lasă să-și îndeplinească intențiile rele. Deci „plânsul și scrâșnirea dinților” înseamnă nu numai suferințe, ci și mânie și suferință din cauza mâniei neputincioase, a imposibilității de a o revărsa asupra împărăției lui Dumnezeu pe care o urăște. Acesta este sensul chinurilor de dincolo de mormânt! Acestea nu sunt pur și simplu mustrări de conștiință, care ar trebui să fie urmate de pocăință și odată cu această pocăință ar veni și iertarea. Este imposibil să ne imaginăm că Domnul mereu bun nu ar asculta pocăința de secole a păcătoșilor și nu le-ar ușura starea. Dar este posibil să ne imaginăm o asemenea înverșunare în starea de furie care nu ar înceta odată cu descoperirea judecății dumnezeiești, cu rușinea împărăției diavolului? De ce trebuie să se întrebe despre posibilitatea tuturor acestor lucruri care s-au întâmplat deja în realitate? Ar trebui să comparăm întotdeauna starea noastră viitoare înaintea Domnului cu modul în care oamenii L-au acceptat pe Domnul Care a venit și a lucrat printre ei: oamenii buni L-au acceptat cu bucurie; cei care aveau în ei înșiși o luptă între bine și rău L-au acceptat după luptă interioară și chinuri, ca ale unui posedat, fiind vindecați; ca un răufăcător pe cruce, ca Nicodim, unul dintre conducătorii evrei. Cei răi, dimpotrivă, cu cât Îl cunoșteau mai mult, cu atât Îl urau mai mult, iar când au văzut învierea lui Lazăr, „din ziua aceea sau sfătuit ca să-L omoare” (Ioan 11:53). Acest lucru a fost exprimat de Domnul în cuvintele conversației Sale de rămas bun, care au fost menționate la începutul acestui articol. Și apostolul Ioan și-a bazat toată Evanghelia, epistolele și Apocalipsa tocmai pe descoperirea acelei triste legi a războiului dintre Dumnezeu și lume, care se află în lupta neîncetată a acesteia din urmă împotriva lui Hristos și a împărăției Sale — luptă care nu se oprește, ci dimpotrivă, devine mai intensă cu cât planurile dumnezeiești sunt dezvăluite. „Şi al patrulea înger a vărsat cupa lui în soare şi I s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu, Care are putere peste urgiile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.” Așa vor reacţiona păcătoșii în focul iadului, iar veșnicia lor va depinde numai de absenţa pocăinţei lor. Dar ascultați mai departe Apocalipsa: „Şi al cincilea înger a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei şi în împărăţia ei s-a făcut întuneric şi oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit.” (Apocalipsa 16:8-11; comparațicu 9:20-21). „Sunt gata să fiu de acord cu corectitudinea unei astfel de interpretări și a afirmațiilor biblice despre starea păcătoșilor condamnați”, va spune cititorul, „dar cum este posibil a concepe rezistența veșnică a unei astfel de răutăţi nebunești împotriva lui Dumnezeu, absența veșnică apocăinței la dușmanii Săi? „Și ce este pocăința?” vom întreba la rândul nostru și vom răspunde astfel: Pocăința este punctul de cotitură în ceea ce privește voința, schimbarea dispoziției umane, care este cauzată fie de un nou mod de a se percepe pe sine, adică de trezirea conținutului nou găsit și până atunci ascuns al sufletului, al vieții interioare —fie prin asimilarea acestui nou conținut datorită influenței altor oameni, a cărților, a lumii exterioare sau chiar a Domnului, în cele din urmă, așa cum i s-a întâmplat lui Zaheu, când asculta cuvintele Sale sfinte și simțea atitudinea Sa plină de milă față de el. Dar toate aceste condiții au loc numai în cadrul procesului treptat de percepere a sinelui și a planurilor dumnezeiești și când totul se va împlini, când „nu va mai fi timp” (Apoc. 10:6) — planurile lui Dumnezeu se vor împlini și nu va rămâne nimic de perceput fie în sine, fie în lumea exterioară; toată binecuvântarea și înțelepciunea lui Dumnezeu vor fi dezvăluite înaintea tuturor în toată măreția ei, iar dușmanii lui Dumnezeu o vor huli și o vor blestema și, în cele din urmă, se vor întoarce de la ea, fără să fi acceptat acuzația lor, fie că se referă la viața lor pământească, fie la o lungă perioadă între moartea și înfricoșătoarea Judecată (când rugăciunile credincioșilor și sfinților pentru sufletele celor răposați se ridică la Dumnezeu). Atunci nu va mai rămâne nicio șansă nouă pentru schimbarea interioară a sufletelor amărâte; va rămâne doar o necesitate interioară ca atât cei drepți, cât și cei păcătoși să fie înrădăcinați în dispozițiile lor – în iubire fericită și mulțumire, sau dimpotrivă, în furie neputincioasă și chinuri dureroase. Dar atunci de ce vor fi aceste chinuri atât de dureroase dacă în cea mai mare parte, sunt chinuri ale furiei neputincioase? Vom răspunde la această întrebare, amintind una dintre expresiile biblice despre plânsul și scrâșnirea dinților. Chinurile furiei neputincioase sunt foarte dureroase. Dar aici, pe pământ, ele sunt uşurate de caracterul temporal şi varietatea emoţiilor şi stărilor trăite; și cel revoltat speră să se mulțumească dacă nu printr-o faptă rea, atunci prin alta, sau în cele din urmă, să găsească uitarea în vin, distracții pământești, în alte plăceri și conforturi accesibile lui — și în cealaltă viață nimic din acestea nu va exista. Complexitatea și agitația acestei vieți vor dispărea.”Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui.” (2 Petru 3,10) Pentru creația rațională va rămâne doar așteptarea de a fi înrădăcinate în poziția lor morală față de Dumnezeu și împărăția dumnezeiască: fie dragoste, fie ură, furie neputincioasă, care se acuză pe sine și, prin urmare, infinit chinuitoare. Palatul de nuntă al Mielului va străluci în fața proscrisului sau, mai precis, a acelui păcătos care se aruncă afară. El va să fie legat și nu va întrerupe cursul sărbătorii; va fi lumină în fața lui, dar el va fi în întuneric; iubirea dumnezeiască va străluci în fața lui, gata să ierte totul, dar această iubire va fi urâtă de el, iar iertarea — nedorită. La fel, se spune și în Apocalipsă: „Și se va chinui în foc şi înpucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.”(14:10). Cuvintele Domnului la înfricoșătoarea judecată „Plecați de la Mine, voi, care ați fost blestemați”, și alte cuvinte asemănătoare lor din Catehism, care explică că iadul este un loc departe de Dumnezeu, ar trebui înțelese într-un sens de privare morală, iar nu de poziționare, precum și Hristos i-a spus ucenicului care vorbea neînțelept: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti.”(Mt. 16:23). Dar ce face focul ca să ardă pe păcătoși? În primul rând, este același foc care îi va lumina pe drepți în ziua „în care toate faptele, bune și rele, vor fi încercate prin foc”, așa cum citim în Canonul Îngerului Păzitor; este ca și cuptorul caldean: „Un cuptor cândva în Babilon, prin hotărâre dumnezeiască, și-a împărțit activitatea, arzând pe caldeeni, dar înviorând pe credincioși”. Focul arde lemnele, fânul și paiele, dar curăță aurul și argintul. Păcătoșii vor fi aruncați „în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăţia Tatăluilor” (Mt. 13:42-43). În mod similar, apostolul Pavel vorbeşte despre unul şi acelaşi foc – atingerea dumnezeiască – care influenţează sufletul lor. ”Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însăse va mântui, dar aşa ca prin foc. (1 Cor. 3:13-15). În acest sens, Domnul este numit ” în Vechiul și Noul Testament „foc mistuitor”. Isaia Îl numește foc veșnic, flacără veșnică, care arde pe păcătoși. „Păcătoşii vor tremura în Sion şi pe cei fără de lege fierul îi va cuprinde. Care din noi poate să îndure focul mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul cel de veci?” Omul cel drept în calea sa şi cel ce grăieşte cuvinte de cinste, care dă la o parte câştigul cel nedrept”, și așa mai departe (33:14-15). Vrei să spui că soarta celor drepți și a celor păcătoși va fi aceeași dacă îi vezi unul lângă altul: adică vor vedea tot timpul pe Dumnezeu și imposibilitatea de a se ascunde de El— dar pentru unii va fi o sursă de bucurie, iar pentru alții — de chinuri, izvorâte din ura lor și din furie neputincioasă? Și vrei să spui că focul veșnic nu este altceva decât prezența dumnezeiască, care este atât de greu de suportat de vrăjmașii Săi? Nu am vrut să spun „nimic altceva decât”, ci ceea ce s-adorit a fost “în primul rând”. A spune „nimic altceva decât” va fi posibil doar în cazul în care cineva compară focul veșnic cu focul material din tradiția bisericească (și tradiția bisericească este și pentru noi sfântă, ca și cuvintele sfintei Biblii), și numai dacă este posibil a aduce această idee împreună cu acel adevăr incontestabil despre învierea trupului, atât de prețios pentru majoritatea creștinilor din vechime și atât de clar revelat nouă prin cuvântul lui Dumnezeu. Dar în vastul curs al dogmaticii nu există nicio referirea sfinților părinți despre un foc material în iad. Desigur, nu am îndrăzni să tăgăduim prezența chinurilor fizice acolo — este mai ușor să vorbești despre suflet în ceea ce privește viața viitoare decât în privința trupului înviat; căci și înaceastă viață aspectul spiritual este mai de înțeles pentru noi decât cel al trupului și al materiei, așa cum afirmă corect un filozof rus care a murit cu mult timp în urmă. Nimeni nu poate defini încă ce este materia și este mai greu de imaginat cu siguranță ce calități ale materiei vor rămâne în trupul înviat.

— Mitropolitul Anthony Khrapovitsky