Una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului Fiodor Ivanovici Tiutcev- “Silentium!” – o chemare amară la tăcere, o părere de rău la baza căruia stă faptul că oamenii niciodată nu se vor putea înțelege unul pe altul.

Taci molcolm, nu trezi nici dor
Adânc în suflet, nici fior,
Căci ele scapără şi pier,
Precum luceferii din cer
Răsar ca să apună iar,
Tu taci şi ia aminte doar.

Simţirea cui să ţi-o încrezi?
Iar când te doare, să nu crezi
Că alţii te-au şi înţeles.
Un gând rostit e un eres…
Nu sparge unda de cleştar,
Tu taci şi soarbe-i vlaga doar.

Rămâi în sinea ta ascuns,
De vise tainice pătruns,
Căci visele se sting curând
Când lumea prinde glas şi când
Lumina zilei vine iar,
Tu taci şi ia aminte doar.

Fără de nădejde, omu-i de pământ lipit,
Adevăru-apare doar când ochiu-i a clipit;
Prin umbra unui nor nu mai pătrude raza,
Un fir de har s-a frânt în zori și-l prinde-amiaza.

A fi contemporan c-un secol al durerii
Implică suferinți cum au simțit martirii,
Care au fost născuți cu secole-nainte:
Eu însumi plâng, cu tâng, la sfintele morminte.

Măreț, cu nobila dorință… eu știu… tardiv,
Sub cripta grea de piatră mă alătur lor,
Și-acel ce-ntru adânc, până-n sfârșit, va fi captiv,
Voi fi chiar eu și numai eu, nepieritor…

Pământu-n el poartă o comoară mare,
Iar ochii lumii – aceeași stinsă jale…

(25.02.2021)