Când știm că ereticul devine eretic? Oare nu după ce predică cu capul descoperit eresul? Și vă mai spun că încă și mai devreme devine eretic, adică de când se naște eresul și-l acceptă în minte, fiindcă la Dumnezeu “…nimic nu este acoperit care să nu se descopere, şi nimic ascuns care să nu fie cunoscut” (Lc. 12, 2).
Iar după aflarea ereziei, este un timp anume de iconomie sau o faptă doveditoare pentru a justifica comuniunea cu ereticii? Depinde…

Cine răspunde că Dumnezeu îngăduie vremi și zile pentru a sta în comuniune conștientă cu ereticii, aceia sunt ecumeniști, cripto-ecumeniști (ciprianiți) sau orice vreți voi, numai ortodocși nu. 
Dacă o caterisire este făcută pe motiv de erezie, cel caterisit pierde și capabilitatea harică și baza succesiunii apostolice. Cel eretic nu mai face parte din Biserică!
Sentința de caterisire a unui cleric trebuie dată de un sinod. Dar atenție (!) rolul sinoadelor ecumenice și locale nu sunt pentru ca Dumnezeu să li se supună lor, ci invers. În realitate, sinoadele se formau pentru a-l scoate pe eretic în afara jurisdicției lor, din punct de vedere administrativ, pentru a nu se răspândi eresul în popor. Un rol important avea și împăratul care avea puterea politică necesară pentru a lua o hotărâre în acest sens. Precum zice și cuviosul Nicodim Aghioritul în Pidalion: ”…și mai întâi însușirea tuturor celor ecumenice este, a se aduna prin porunci, nu ale papei sau ale cutărui patriarh, ci prin poruncile împărătești”.

Așadar, precum se întâmplă la orice canonizare, sfințenia nu o dă omul, ci Dumnezeu, iar Biserica doar recunoaște sfințenia, așa este și cu anatema. Deci, Biserica sau sinodul doar recunoaște și înlătură ereticul, el fiind deja „de sine osândit” (Tit 3.10-11) și „cel ce nu crede a şi fost judecat” (Ioan 3:18).
Ecumeniștii și Ciprianiții confundă eresul cu păcatul personal, spunând că e același lucru. Asta ar însemna să-l facem pe avva Agaton mincinos, când el toate cuvintele asupra lui le suferea, însă, unul nu l-a suferit, când l-au numit eretic: „Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu.”
Vedeți cum este erezia, spre deosebire de păcatul personal? Este despărțire de Dumnezeu!

Vă mai dau un exemplu pe care îl găsim în psalmul 50, aici fiind vorba despre păcatul personal, când zice: „Și Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine”. Vedeți cum zice: „nu-l lua de la mine”. Adică nu zice ca să i-l înapoieze, ci să nu îl ia. Adică încă îl are după ce a făcut păcatul. Deci, nu l-a pierdut.
Așadar, păcătosul încă rămâne membru al Bisericii, în timp ce ereticul, până nu se pocăiește și își leapădă erezia, el nu mai are harul Duhului Sfânt primit la Botez și nici nu mai poate lucra cu el și negreșit își va pierde mântuirea.

În trecut au mai existat sinoade și împărați care le susținea (n.n. sinoadele) politic, pentru a-i excomunica fizic pe eretici, dar azi puterea politică e în mâna jidovilor, iar împărați care să adune sinoade nu mai sunt. Așa că, așteptarea unui sinod duce la pierderea sufletului, căci azi sunt vremuri „cum n-au fost de la începutul lumii până acum şi nici nu vor mai fi” (Matei 24:21).

Sfântului Ioan Gură de Aur: „Toate vorbele lor sunt nebunie, şi istorii de copii neştiutori”.
Sfântul Ciprian al Cartaginei: „Ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserică dacă îi întărim în convingerea lor că şi ei au biserică şi taine”.
Iar Sfântul Leon în Epistola cea către Nichita: „Nici un eretic nu dă sfinţenie prin taine”.