Fără de nădejde, omu-i de pământ lipit,Adevăru-apare doar când ochiu-i a clipit;Prin umbra unui nor nu mai pătrude raza,Un fir de har s-a frânt în zori și-l prinde-amiaza. A fi contemporan c-un secol al dureriiImplică suferinți cum au simțit martirii,Care au fost născuți cu secole-nainte:Eu însumi plâng, cu tâng, la sfintele morminte. Măreț, cu nobila … Continue reading Sonet XXVIII – Aceeași stinsă jale